Niceea, Sardica, Atanasie, Ieronim, împărați – Biserica primară l-a recunoscut pe episcopul Romei ca succesor al autorității sfântului Petru

Conciliul de la Niceea

La fel cum am văzut despre secolele anterioare, în secolul 4 sunt multe citate cunoscute ce aparţin părinţilor Bisericii, precum Efrem, Vasile cel Mare, Ilarie, Grigore Teologul, etc. care arată clar că Petru era apostolul principal şi piatra pe care a fost zidită Biserica. Aceste citate pot fi găsite de oricine, dacă depune puțin efort. Însă fără îndoială cel mai important eveniment din secolul 4 a fost conciliul din Niceea, anul 325.

Conciliul din Niceea a condarnat erezia lui Arie, care nega dumnezeirea lui Isus Cristos. Conciliul din Niceea, care a fost convocat de împăratul Constantin, este recunoscut universal ca fiind primul conciliu general sau ecumenic al Bisericii Creştine. Este acceptat nu doar de catolici, ci şi de “ortodocşii” estici şi de mulţi protestanţi.

În canonul 6 al faimosului Conciliu din Niceea citim următoarele:

“Obiceiurile străvechi din Egipt, Libia şi Pentapolis să fie menţinute, potrivit cărora episcopul Alexandriei are autoritate asupra tuturor acestor locuri, căci un obicei similar există în legătură cu episcopul Romei…” (Nicene and Post-Nicene Fathers, seria 2, vol. 14, p. 15)

S-au scris multe despre ce înseamnă acest canon. Ce implică cu exactitate nu este clar în totalitate. Poate fi înţeles să însemne că episcopul Romei are autoritate asupra bisericilor din vecinătatea sa, şi la fel ar trebui să aibă şi episcopul din Alexandria autoritate asupra bisericilor din vecinătate, deoarece e un episcop foarte important. A doua interpretare este că Sinodul din Niceea ar trebui să recunoască faptul că episcopul din Alexandria are autoritate asupra bisericilor din vecinătate deoarece este obiceiul episcopului din Roma să recunoască această jurisdicţie din Alexandria. Important de reţinut aici este că din orice unghi am privi canonul, putem vedea întâietatea Romei, căci arată că episcopul Romei este modelul şi/sau justificaţia pentru jurisdicţia episcopului din Alexandria.

În această perioadă din istorie episcopul Alexandriei era al doilea episcop ca importanţă în Biserică. Roma era prima, Alexandria a doua, Antiohia a treia, Ierusalimul al patrulea. Doar mai târziu episcopul din Constantinopol s-a ridicat pe locul doi ca rang episcopal în Biserică. Deci, cel puţin, acest canon arată că episcopul Romei, ca episcop principal, se afla în centrul modului în care ceilalţi episcopi sunt lăsaţi să conducă.

Trebuie scos în evidenţă că, deşi episcopul Romei era episcopul principal şi avea jurisdicţie supremă în Biserică (după cum vom mai continua să vedem), autoritatea celorlalţi episcopi în propriul lor teritoriu juca un rol crucial mai ales în Biserica primelor secole, căci atunci comunicarea de la distanţe lungi era mult mai dificilă decât în zilele noastre. Din punct de vedere practic ar fi fost aproape imposibil ca episcopul Romei să supravegheze toate deciziile, judecăţile, etc. care erau făcute în ţinuturile îndepărtate, sau chiar la sute de kilometri depărtare. Această dificultate era sporită în timpurile de persecuţie, când autorităţile seculare puneau presiune pe activităţile episcopilor din biserici. De aceea, mai ales în primele secole, vedem o accentuare asupra autorităţii la diferiţi episcopi din propriul lor teritoriu, cu autoritatea episcopului Romei peste toţi fiind scoasă în evidenţă şi intrând în joc ocazional, când era necesar.

În Matei 18:18 am văzut că Isus a dat puterea de a lega şi a dezlega tuturor apostolilor. Aceasta reprezintă puterea pe care a dat-o episcopilor Bisericii catolice de a conduce Biserica în teritoriile lor aferente. Însă Isus a dat cheile doar sfântului Petru deoarece toţi episcopii trebuie să fie în uniune cu, şi sub cheile care sunt păstrate doar de episcopul Romei. Drept urmare, Dumnezeu şi Biserica s-au bazat mai accentuat pe diferiţii episcopi pentru a conduce în teritoriile lor aferente, cu autoritatea episcopului Romei fiind invocată în probleme importante. De aceea acest canon şi altele din această perioadă arată autoritatea episcopului Alexandriei şi a altora, însă din nou cu referinţă la episcopul Romei.

E de asemenea adevăr cunoscut că 318 părinţi ai Bisericii, din care făceau parte episcopi, preoţi, etc., erau prezenţi la Conciliul din Niceea. Cel care ocupa scaunul papal la acea vreme era papa sf. Silvestru.

Papa Silvestru nu a fost prezent la conciliul din Niceea, însă a fost reprezentat de nunţii săi papali, doi preoţi romani numiţi Vito şi Vincent. De asemenea, episcopul ce prezida la conciliul din Niceea era un cleric vestic, Hosius din Corduba, Spania. Teologi de diferite denominaţii sunt de acord că Hosius din Corduba, care a condus şedintele, şi cei doi preoţi romani Vito și Vincent au fost primii care au semnat documentele conciliului. Unii cred că Hosius prezida la Conciliu deoarece era un consultant de încredere al papei. De fapt, Gelasius din Cyzicus, care era istoric şi preot din est al secolului 5, a scris că Hosius:

“… a ţinut locul lui Silvestru al Romei, împreună cu prezbiterii romani Vito și Vincent” (Migne, “Patrologia Graece”, vol.85:1229).

Gândiţi-vă asupra acestui lucru. De ce numele a doi preoţi romani, Vito şi Vincent, apar pe documentele conciliului înaintea tuturor celorlalţi episcopi? Răspunsul desigur este că acei preoţi erau reprezentanţii episcopului Romei. Faptul că au semnat deasupra episcopilor ne arată din nou întâietatea şi autoritatea superioară a episcopului Romei.

Este de asemenea important de menţionat că la manuscrisele foarte vechi se găsesc în general şi variaţii. Acest lucru este adevărat și în cazul Conciliului din Niceea. Majoritatea manuscriselor care conţin canoanele Conciliului din Niceea au 20 de canoane. Există și o versiune arabă a canoanelor ce conţine mai mult de 20. Canonul 39 a versiunii arabe a canoanelor Conciliului din Niceea spune următoarele despre întâietatea episcopului Romei:

Se referă la “…întâietatea episcopului Romei asupra tuturor…” şi de asemenea spune “cel care deţine scaunul Romei este capul şi prinţul tuturor patriarhilor, întrucât el este primul aşa cum a fost Petru căruia i-a fost dată puterea asupra tuturor prinţilor creştini, asupra tuturor popoarelor lor… şi asupra întregii Biserici Creştine, iar oricine va contrazice aceasta este excomunicat de Sinod. Fie doar patru patriarhi în lumea întreagă, aşa cum sunt doar patru scriitori ai Evangheliei… şi fie un prinţ şi cap peste ei, conducătorul scaunului divinului Petru al Romei, aşa cum apostolul a poruncit.”

În acest canon vedem clar că episcopul Romei este capul vizibil al Bisericii şi are jurisdicţie supremă în Biserică. Acest canon poate fi găsit în versiuni ale conciliului care sunt vândute chiar şi de “ortodocşii” estici. De exemplu, acest citat poate fi găsit în volumul 14 pagina 48 din “Nicene and Post-Nicene Fathers” seria a doua, vândut de seminariile “ortodoxe”.

Deci, necontestatul conciliu din Niceea, primul conciliu general al Bisericii Creştine, ne demonstrează în diferite feluri întâietatea episcopului Romei. Mai încolo vom vorbi şi despre celelalte concilii şi vom vedea cum şi ele demonstrează învăţătura catolică cu privire la papalitate şi la episcopul Romei.

Conciliul din Sardica

Însă următorul exemplu pe care îl vom analiza este Conciliul din Sardica, anul 343. Conciliul din Sardica a avut loc în est, la scurt timp după Conciliul din Niceea. Acest conciliu s-a adunat în anul 343 pentru a analiza cazul sfântului Atanasie şi al altora. A fost prezidat de Hosius din Corduba, acelaşi cleric care a prezidat la Conciliul din Niceea. Pe lângă dezvinovăţirea sfântului Atanasie, conciliul din Sardica a proclamat în mod clar autoritatea supremă a episcopului Romei. Aceasta e foarte semnificativ deoarece acest conciliu a avut loc în est, la scurt timp după Niceea. Este de asemenea considerat de mulţi din est ca fiind de autoritate ecumenică deoarece canoanele sale au fost mai târziu reafirmate de Conciliul din Trullo din secolul 7.

În canoanele trei, patru şi cinci din Sardica vedem că episcopul Romei este autoritatea hotărâtoare în Biserică. Conciliul din Sardica, canonul 3, anul 343:

“Iar dacă cumva vreunuia dintre episcopi i s-ar părea că este condangat în vreo pricină şi ar socoti că pricina lui nu este rea, ci bună, ca astfel să se înnoiască judecata, să cinstim memoria apostolului Petru, şi să se scrie lui Iulius, episcopul Romei, în privinţa celor care s-au judecat ca, prin episcopii vecini ai provinciei, de ar trebui, să se înnoiască judecata şi el să îi numească pe judecători.” (Nicene and Post-Nicene Fathers, seria 2, vol. 14, pg. 417)

Canonul 4 al Conciliului din Sardica:

“Dacă vreunul dintre episcopi ar fi dat afară din funcţie prin sentinţa episcopilor care se află în vecinătate şi ar zice că din nou va aduce motive noi de apărare pentru sine, atunci să nu se pună altul în scaunul său până ce episcopul Romei, cunoscând chestiunea, ar da hotărâre în privinţa aceasta.” (Nicene and Post-Nicene Fathers, seria 2, vol. 14, pg. 418)

Vedem aici că episcopul Romei clar are ultimul cuvânt şi autoritatea supremă. Canonul 5 din Sardica învaţă într-un mod similar despre autoritatea episcopului Romei. Aceasta dovedeşte că nu era vreo îndoială despre jurisdicţia supremă a episcopului Romei, chiar şi în est, în aceste prime secole ale Bisericii. Ţineţi minte că acest conciliu a avut loc decenii înainte de compilaţia finală a canonului Noului Testament. Iar toate aceste lucruri despre care vorbim, precum conciliul din Sardica, pot fi verificate în cărți scrise de oameni de diferite denominaţii. Nu e ca şi cum am găsi aceste canoane care demonstrează învăţătura catolică cu privire la papalitate doar în cărţi scrise de catolici. (Am menționat deja că seriile “Ante-Nicene Fathers” și “Nicene and Post-Nicene Fathers” sunt traduceri făcute de surse anti-catolice).

Sfântul Atanasie

În continuare vom vorbi despre sf. Atanasie. După ce sf. Atanasie a fost în mod fraudulos dat afară din funcţia sa de episcop al Alexandriei, de către ereticii arieni, a venit la Roma şi la papa din acel timp, papa Iulius, aproximativ în anul 340. Iulius a scris o scrisoare eusebienilor din Antiohia despre această problemă. Scrisoarea a fost citată şi de sf. Atanasie în “Apologia Contra Arianos” capitolul 2. Pasajul pe care sf. Atanasie îl citează este luminător despre subiectul autorității papale.

Sf. Atanasie citându-l pe papa Iulius. Papa Iulius scrie:

“Şi de ce nu a fost nimic spus nouă, mai ales cu privire la biserica alexandrienilor? Sunteţi ignoranţi de faptul că obiceiul este să ne fie scris mai întâi nouă, iar apoi ca o decizie justă să fie dată din acest loc? Dacă era vreun fel de suspiciune asupra episcopului de acolo, luaţi aminte că trebuia trimisă veste Bisericii de aici… Căci ceea ce am primit de la binecuvântatul apostol Petru, aceasta semnific vouă;” (Nicene and Post-Nicene Fathers, seria 2, vol. 4, pg. 118)

În această scrisoare, pe care Atanasie o citează şi o aprobă, Iulius face referire la tradiţia că episcopul Romei constituie curtea supremă, autoritatea finală, episcopul a cărui autoritate este mai mare decât deciziile altor episcopi. Aceasta ne arată din nou că episcopul Romei are o întâietate de jurisdicţie asupra Bisericii universale.

Graţian şi Teodosius

Următorul exemplu pe care îl vom analiza vine de la împăraţii romani din aceeaşi perioadă. În anul 380 împăraţii Graţian şi Teodosius au emis un decret de uniformitate care a abolit toleranţa faţă de arianism. Acest decret, care a fost emis când papa Damasus era episcopul Romei, de asemenea spunea:

“Decretăm ca toţi oamenii care sunt conduşi de autoritatea clemenţei noastre, să ţină religia pe care divinul apostol Petru a lăsat-o romanilor, şi care e recunoscută prin faptul că el a păstrat-o acolo până în ziua aceasta, şi care e cunoscut că pontiful Damasus o urmează…” (Laux,”Church History”, p. 122-123)

Deci acest decret din anul 380 ne arată că împăraţii din est precum şi din vest recunoşteau că Biserica romană a succedat la credinţa şi autoritatea sfântului Petru, şi că episcopul său este episcopul principal şi protectorul suprem al Credinţei.

Trebuie scos în evidenţă şi că atunci când anumite citate se referă la Petru sau alt apostol ca fiind divin, nu este că să spună că el e Dumnezeu. Tradiţional, cuvântul “divin” a fost atribuit celor a căror autoritate vine de la Dumnezeu, sau a căror muncă implică studierea lui Dumnezeu. De exemplu, teologii era uneori numiţi în mod tradiţional: divini.

Sfântul Ieronim

În continuare vom vorbi despre sf. Ieronim. Sf. Ieronim a trăit între 347 – 420, şi este considerat cel mai mare învăţat al Bisericii primelor secole. El a tradus Biblia în latină. Munca sa monumentală se numește Vulgata.

În scrisoarea către papa Damasus (15), #2, scrisă în 374 , el spune aceasta:

“Aşa cum nu urmez niciun lider în afară de Cristos, tot aşa nu comunic cu nimeni în afară de sfinţia voastră, adică cu scaunul lui Petru. Căci aceasta, ştiu, este piatra pe care a fost zidită Biserica! Doar în această casă mielul pascal poate fi primit în mod legitim. Aceasta este arca lui Noe, iar cel care nu este în ea va pieri atunci când vine potopul.” (Nicene and Post-Nicene Fathers, seria 2, vol. 6, p.18)

Sf. Ieronim, părintele învăţăturii biblice, indică faptul că episcopul Romei este succesorul sfântului Petru, piatra Bisericii. De asemenea spune clar că nimeni nu se poate mântui în afara Bisericii care este condusă de episcopul Romei.