Dicționar catolic

Eretic – o persoană botezată care respinge o dogmă a Bisericii catolice.  Ereticii sunt automat excomunicaţi din Biserică (ipso facto) fără vreo declaraţie, pentru respingerea unei învăţături autoritare a Credinţei.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “Nimeni dintre cei care simplu nu cred în toate (aceste erezii) nu poate pentru acest motiv să se considere pe sine catolic sau să se numească astfel. Căci ar putea fi sau să apară alte erezii, care nu sunt enumerate în această lucrare a noastră, iar dacă cineva ţine chiar şi una dintre aceste erezii, atunci nu este catolic.”[4]

Papa sf. Pius al X-lea, Editae Saepe (# 43), 26 Mai 1910: “Este adevăr sigur şi precis că nicio altă nelegiuire nu ofensează şi înfuriază mai mult pe Dumnezeu decât viciul ereziei.”[5]

Schismatic – o persoană botezată care refuză comuniunea cu un papă adevărat sau cu catolici adevăraţi.  Schismaticii sunt aproape întotdeauna şi eretici. Schismaticii de asemenea atrag asupra lor excomunicarea automată.

Apostat – o persoană botezată care nu doar neagă unul sau mai multe adevăruri ale Credinţei catolice, ci abandonează cu totul Credinţa catolică. Apostaţii de asemenea atrag asupra lor excomunicarea automată.

Antipapă – cineva care în mod fals pretinde că e papă (i.e. cineva care în mod fals pretinde să fie episcopul Romei). Au fost peste 40 de antipapi în istoria Bisericii, inclusiv unii care s-au instalat în Roma. Această carte dovedeşte că revoluţia Vatican II a fost introdusă de antipapi pozând drept papi adevăraţi.

Sedevacante; poziţia sedevacante – Sede este din latină pentru “scaun” şi Vacante este din latină pentru “gol.” O perioadă sedevacante este o perioadă când nu este un papă: Scaunul sfântului Petru este gol.  Aceasta se întâmplă de obicei după moartea sau abdicarea unui papă; a avut loc de peste 200 de ori în istoria Bisericii, şi a durat uneori chiar şi ani întregi. Doctorii Bisericii învaţă de asemenea că Scaunul lui Petru ar deveni vacant dacă un papă ar deveni eretic-formal. Poziţia sedevacante descrie poziţia catolicilor tradiţionali, care consideră că Scaunul sfântului Petru este în prezent vacant deoarece se poate dovedi că persoana care se află în Roma este un eretic-formal, şi în consecinţă nu poate fi un papă adevărat.

Vatican II – un conciliu care a avut loc între 1962-1965.  Vatican II a pretins a fi un conciliu general al Bisericii catolice, însă a fost de fapt un “conciliu tâlhăresc” revoluţionar care a învăţat doctrine condamnate de Biserica catolică.  Vatican II a introdus o religie nouă, şi a fost responsabil pentru roadele incredibil de rele şi schimbările revoluţionare care au urmat în consecinţă.

Secta Vatican II – această frază descrie Biserica falsă ce a apărut de la Vatican II, care a fost prezisă în profeţiile catolice şi în Sfânta Scriptură. Această sectă contrafăcută este plină de erezii, apostazie şi cele mai cumplite scandaluri, după cum documentează în detaliu mare această carte. Se dovedeşte că secta Vatican II nu este Biserica catolică, ci o falsitate a Diavolului, care încearcă să piardă oamenii în timpul marii apostazii.

Novus Ordo Missae – Latină pentru Noua Rânduială a Liturghiei; se referă la noua liturghie promulgată de antipapa Paul al VI-lea pe 3 aprilie 1969.

Biserica Novus Ordo – După cum se face referire pe acest site, e practic sinonim cu termenul “secta Vatican II”, care descrie contrafăcuta Biserică Vatican II, noua liturghie şi pe adepţii ei.

Catolic Tradiţional – o persoană care e pur şi simplu un catolic ce aderă la Credinţa catolică din toate timpurile, care respectă toate dogmele proclamate de papi, şi aderă la riturile tradiţionale ale Bisericii. Un catolic tradiţional nu acceptă falsa religie Vatican II sau noua liturghie (liturghia Novus Ordo), deoarece sunt noutăţi opuse învăţăturii catolice.

Fals Tradiţionalist – o persoană care aderă la Credinţa catolică tradiţională în anumite feluri (de exemplu, respingerea ecumenismului sau respingerea unor părţi din Vatican II), însă de asemenea se supune în anumite privinţe sectei Vatican II. Supunerea falşilor “tradiţionalişti” în faţa sectei Vatican II se întâmplă de obicei pentru că acceptă “papii” de după Vatican II ca fiind papi adevăraţi, când se poate dovedi că  “papii” de după Vatican II sunt de fapt antipapi (după cum se dovedeşte pe acest site).

Ecumenism – se referă la învăţătura Vatican II şi a “papilor” de după Vatican II, care spune că trebuie să respectăm, se ne unim, să ne rugăm în comun şi să stimăm falsele religii. “Ecumenismul”, aşa cum este practicat şi învăţat de secta Vatican II, este condamnat în mod direct de învăţătura catolică, de papii adevăraţi şi de întreaga Tradiţie a Bisericii.  Acest ecumenism pune adevărata religie la acelaşi nivel cu falsele religii, şi pe adevăratul Dumnezeu la acelaşi nivel cu falşi dumnezei.  Ecumenismul sectei Vatican II este demascat în detaliu în această carte.  Unii spun că, în mod strict, ecumenismul se referă la practica eretică de a te uni cu sectele schismatice şi protestante, în timp ce dialogul interreligios se referă la aceeaşi practică cu religiile necreştine.  Însă cei doi termeni au devenit sinonime astăzi.

CONCEPTE CATOLICE CU PRIVIRE LA RELIGIILE NECATOLICE

Religiile necatolice sunt false/ Nu este mântuire în afara Bisericii Catolice – Biserica catolică învaţă ca dogmă că este o singură religie adevărată şi un singur Dumnezeu adevărat.  Biserica învaţă că toate religiile necatolice sunt false şi aparţin Diavolului.  Este dogmă  a Credinţei catolice că În afara Bisericii catolice nu este mântuire (extra ecclesiam nulla salus).  Aceasta a fost de şapte ori definită ex cathedra de papi.

Papa sf. Grigore cel Mare, citat Summo Iugiter Studio, 590-604: “Sfânta Biserică universală învaţă că doar în ea este posibil a aduce închinare lui Dumnezeu cu adevărat şi declară că toţi cei care sunt în afara ei nu se vor mântui.”[6]

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, “Cantate Domino”, 1441, ex cathedra: “Sfânta Biserică Romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte, că toţi cei care sunt în afara Bisericii catolice, nu doar păgânii, dar şi evreii sau ereticii şi schismaticii, nu pot lua parte la viaţa veşnică şi vor merge în focul veşnic ce a fost pregătit pentru Diavol şi îngerii săi, dacă nu vor fi alăturaţi Bisericii până la sfârşitul vieţii lor; că unitatea acestui trup ecleziastic este de o asemenea importanţă încât doar pentru cei care persistă în el, sacramentele Bisericii contribuie la mântuire, iar posturile, pomenile şi alte acte de pietate şi practici ale oastei creştine, produc recompense veşnice; şi că nimeni nu se poate mântui, oricât de multe pomeni ar fi făcut şi chiar dacă a vărsat sânge în numele lui Cristos, decât dacă a perseverat în sânul şi unitatea Bisericii catolice.”[7]

Păgânism/închinarea la alţi dumnezei – Termenul păgânism se referă la religiile false, politeistice, precum budismul, hinduismul, etc.  Păgânii se închină la mai mulţi dumnezei. Biserica catolică învaţă că dumnezeii la care se închină membrii religiilor păgâne sunt diavoli.

Psalmi 95:5 – “Căci toţi dumnezeii păgânilor sunt diavoli…”

1 Corinteni 10:20 – “Cele ce jertfesc păgânii, jertfesc diavolilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi ai diavolilor.”

Papa Pius al XI-lea, Ad Salutem (#27), 20 Aprilie 1930: “…întreg viciul şi nebunia, toate nelegiuirile şi desfrâul, introduse în viaţa omului de diavoli prin închinarea la falşi dumnezei.”[8]

Islam – o religie falsă revelată de falsul profet Mahomed (Muhammad).  Adepţii acestei religii se numesc musulmani, şi se ghidează după cartea numită Coran.  Musulmanii resping Preasfânta Treime şi dumnezeirea lui Cristos.  Învăţătura catolică învaţă că islamul este o sectă demonică şi o urâciune (i.e. o sectă a Diavolului).  Musulmanii sunt necredincioşi şi trebuie convertiţi ca să se poată mântui.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Basel, 1434: “…există speranţă că foarte mulţi din abominabila sectă a lui Mahomed vor fi convertiţi la Credinţa catolică.”[9]

Papa Calixt al III-lea: “Jur să … preamăresc adevărata Credinţă, şi să extirpez secta demonică a apostatului şi necredinciosului Mahomed [islam] în Est.”[10]

Însă secta Vatican II umple islamul cu laude şi îl consideră o religie bună.

Iudaism – religia care spune că Isus Cristos nu este Mesia şi încearcă să practice Vechiul Legământ dat prin medierea lui Moise.  Iudaismul spune că Mesia încă nu a venit pentru prima dată.  Biserica catolică învaţă că vechiul Legământ a fost revocat odată cu venirea lui Cristos, că e păcat de moarte să continui să îl practici (vezi Conciliul din Florenţa), şi că adepţii religiei iudaice nu se pot mântui dacă nu se convertesc la Isus Cristos şi Credinţa catolică.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, 1441, ex cathedra: “Sfânta Biserică romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte, că subiectul ce aparţine legii Vechiului Testament, legea mozaică, care se împarte în ceremonii, rituri sacre, jertfe şi sacramente… după venirea Domnului nostru… au încetat, iar sacramentele Noului Testament au început… Aşadar, pe toţi care după acest timp (promulgarea Evangheliei) practică circumcizia şi Sabatul şi celelalte cerinţe ale legii, Sfânta Biserică romană îi declară străini faţă de Credinţa creştină şi nici în cea mai mică măsură potriviţi să ia parte la mântuirea veşnică.”[11]

Papa Benedict al XIV-lea, A Quo Primum, 14 Iun. 1751:  “Cu siguranţă Biserica nu degeaba a stabilit rugăciunea universală care este oferită de la răsăritul până la apusul soarelui pentru necredincioşii evrei, ca să fie salvaţi din întunericul lor şi să vină la lumina adevărului.”[12]

“Ortodoxia” / “Ortodox” Estic – adepţii schismei care a avut loc în anul 1054 faţă de Biserica catolică.  “Ortodocşii” resping dogma papalităţii, infailibilitatea papală, şi ultimele 13 concilii dogmatice ale Bisericii.  De asemenea, permit divorţul şi recăsătoria.  Biserica catolică învaţă că sunt eretici şi schismatici, şi trebuie convertiţi pentru unitate şi pentru ca să se poată mântui.

Papa Benedict al XIV-lea, Allatae Sunt (#19), 26 Iul. 1755: “În primul rând, misionarul care încearcă, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întoarcă la unitate pe schismaticii greci şi estici, ar trebui să-şi concentreze întreg efortul singurului obiectiv de a-i salva de la doctrinele ce sunt în contradicţie cu Credinţa catolică.”[13]

Însă secta Vatican II spune că “ortodocşii” nu trebuie convertiţi.  După cum documentăm pe acest site, secta Vatican II învaţă că ei sunt parte din adevărata Biserică şi pe drumul spre mântuire.

Protestanţi – Adepţii sectelor care s-au rupt de Biserica catolică după răzvrătirea lui Martin Luther în 1517.  Protestanţi sunt cei care resping dogma catolică în una sau mai multe privinţe. Cel care respinge sau protestează împotriva oricărei dogme catolice este eretic şi ipso facto excomunicat.  Protestanţii resping dogma catolică de obicei în privinţa preoţiei, liturghiei, sacramentelor, papalităţii, necesității credinţei şi faptelor, mijlocirii sfinţilor, etc.

Papa Pius al XI-lea, Rerum omnium perturbationem (#4), 26 Ian. 1923: “…ereziile generate de Reformă [protestantă].  În aceste erezii descoperim începuturile acelei apostazii a omenirii faţă de Biserică…”[14]

Papa Leon al XII-lea, Ubi Primum (# 14), 5 Mai 1824: “Este imposibil pentru Dumnezeul cel adevărat, care este Însuşi Adevărul, cel mai bun, cel mai înţelept Furnizor, şi Răsplătitorul oamenilor de bună credinţă, să aprobe toate sectele care profesează false învăţături, ce deseori sunt incompatibile una cu cealaltă şi contradictorii, şi să acorde recompense veşnice membrilor acestora… Prin dumnezeiască credinţă mărturisim un singur Dumnezeu, o singură credinţă, un singur botez… De aceea profesăm că nu este mântuire în afara Bisericii.”[15]

Secta Vatican II însă, spune că protestantismul nu este erezie, că protestanţii nu sunt eretici, că sectele lor sunt mijloace de mântuire şi că fac parte din adevărata Biserică.

ALTE CONCEPTE CATOLICE IMPORTANTE

Catolicii nu pot participa la închinare necatolică – Înainte de Vatican II, toate manualele de morală teologică catolică reiterau învăţătura tradiţională a Bisericii – că e păcat de moarte împotriva legii divine ca cineva să participe la închinare necatolică.  După Vatican II această activitate aducătoare de păcat de moarte este în mod oficial încurajată (e.g., vezi secţiunea din această carte intitulată: Secta Vatican II contra Bisericii Catolice în privinţa participării la închinare necatolică).

Papa Pius al XI-lea, Mortalium Animos (# 10): “Aşadar, venerabili fraţi, este clar de ce acest Scaun apostolic nu a permis vreodată supuşilor săi să ia parte în adunările necatolicilor …”[16]

Erezia poate fi manifestată prin faptă – În timp ce unii oameni îşi manifestă erezia prin declaraţii scrise sau vorbite, marea parte a ereziei şi apostaziei este manifestată prin faptă, nu prin cuvânt.  Oamenii îşi manifestă erezia sau apostazia mergând la temple necatolice pentru a se închina, precum sinagoga sau moscheea, sau alăturându-se protestanţilor şi schimaticilor în închinarea acestora din biserici.

Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. I-II, Î. 103, Art. 4: “Toate ceremoniile sunt o profesiune de credinţă, care constă în închinarea la Dumnezeu în interiorul nostru.  Omul poate face profesiunea credinţei sale interioare atât prin cuvinte cât şi prin fapte: iar în fiecare profesiune, dacă face o falsă declaraţie, păcătuieşte de moarte.”[17]

De aceea sf. Toma de Aquino a învăţat că dacă cineva ar face închinăciune la mormântul lui Mahomed, acela e un apostat. Asemenea acţiune luată şi separat ar arăta că nu are Credinţa catolică, şi că acceptă falsa religie a islamului.

Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. II, Î. 12, Art. 1, Ob. 2: “…dacă cineva … face închinăciune la mormântul lui Mahomed, trebuie considerat ca apostat.”[18]

Papa Pius al IX-lea, Ineffabilis Deus, 8 Dec. 1854, definind Neprihănita Zămislire: “…prin propria lor acţiune ei atrag asupra lor penalităţile stabilite prin lege, dacă, ceea ce gândesc în inima lor [contrar acestui decret], ei ar îndrăzni să semnifice prin cuvânt sau prin scris sau prin alte mijloace externe.”[19]

Vedem aici că erezia împotriva dogmei Neprihănitei Zămisliri poate fi semnificată şi prin cuvânt, prin scris sau “prin alte mijloace externe”.  De fapt, în cartea sa Principles of Catholic Theology, Benedict XVI a recunoscut că acţiunile şi gesturile ecumenismului, pe care secta de după Vatican II le-a făcut către schismaticii estici, semnifică întocmai că (potrivit sectei Vatican II) schismaticii nu trebuie să accepte întâietatea papală (primatul papal):

■ Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology [Principii de Teologie Catolică] (1982), p. 198: “Pe de altă parte, nici nu este posibil pentru el să privească ca fiind singura formă posibilă şi, prin urmare, ca fiind obligatorie pentru toţi creştinii forma pe care această întâietate [papală] a luat-o în secolele nouăsprezece şi douăzeci. Gesturile simbolice ale papei Paul al VI-lea şi, în special, îngenuncherea sa în faţa reprezentantului patriarhului ecumenic [patriarhul schismatic Athenagoras] au fost o încercare de a exprima exact aceasta…”[20]

Se va discuta mai mult în carte, însă aceasta este o recunoaştere stupefiantă, din partea liderului curent al sectei Vatican II, că acţiunile ecumenismului semnifică erezie împotriva întâietăţii papale. Acesta este un exemplu clar de erezie manifestată prin faptă.

Biserica catolică respinge pe toţi cei care au păreri contrare ei – Cei care resping învăţătura dogmatică a Bisericii catolice sunt condamnaţi, anatemizaţi şi respinşi de Biserică.

Papa Pelagius al II-lea, epistola (1) Quod ad dilectionem, 585: “Însă dacă cineva, fie sugerează, sau crede, sau presupune să înveţe contrar acestei credinţe, să-i fie de înţeles că e condamnat şi de asemenea anatemizat potrivit părerii aceloraşi părinţi.”[21]

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, “Cantate Domino,” 1441: “Aşadar ea [Biserica] condamnă, respinge, anatemizează şi declară ca fiind în afara Trupului lui Cristos, care e Biserica, pe oricine ţine păreri opuse sau contrare.”[22]

Să respingi o dogmă a Bisericii catolice înseamnă să respingi întreaga Credinţă, căci Cristos este garantul dogmelor ei –

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “…poate fi legitim pentru vreo persoană să respingă oricare din aceste adevăruri fără ca prin acel fapt să cadă în erezie? – fără să se separe de Biserică? – fără a nega într-un singur act năvalnic întreaga învăţătură creştină? Căci asemenea este natura Credinţei încât nimic nu poate fi mai absurd decât a accepta anumite lucruri şi a le respinge pe celelalte… Însă acela care nu este de acord chiar şi într-un singur punct cu adevărul dumnezeieşte destăinuit, respinge în mod absolut întreaga Credinţă, întrucât refuză astfel să îl cinstească pe Dumnezeu ca fiind adevărul suprem şi motivul formal al Credinţei.”[23]

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896:  “Biserica, întemeiată pe aceste principii şi vigilentă la slujba sa, a afişat cel mai mare zel şi efort în păzirea integrităţii Credinţei. De aceea i-a considerat rebeli şi excluşi din rândurile copiilor săi pe toţi care ţineau păreri contrare ei în vreun punct de doctrină. Arienii, montaniştii, novaţienii, quartodecimanii, eutichienii, cu siguranţă nu au respins întreaga doctrină catolică: au abandonat doar o singură porţiune a ei. Totuşi cine nu ştie că au fost declaraţi eretici şi alungaţi din sânul Bisericii? În mod asemănător au fost condamnaţi toţi autorii opiniilor eretice care i-au urmat în perioadele ulterioare. Nimic nu poate fi mai periculos decât acei eretici care recunosc aproape întregul ciclu de doctrină, şi totuşi printr-un singur cuvânt, la fel ca şi cu o picătură de otravă, infectează Credinţa simplă şi adevărată învăţată de Domnul nostru şi transmisă prin Tradiţie apostolică.”[24]

Catolicii nu sunt în comuniune cu ereticii – Toţi care resping Credinţa Bisericii catolice sunt în afară şi străini faţă de comuniunea ei; catolicii adevăraţi nu trebuie să fie uniţi în vreo comuniune cu ei.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “Practica Bisericii a fost mereu aceeaşi, după cum este arătat de învăţătura unanimă a părinţilor [Bisericii], care priveau mereu ca fiind în afara comuniunii catolice, ŞI STRĂIN FAŢĂ DE BISERICĂ, PE ORICINE S-AR FI DEPĂRTAT ORICÂT DE PUŢIN DE LA ORICE PUNCT DE DOCTRINĂ PROCLAMAT DE MAGISTERIUL EI AUTORITAR.”[25]

Papa sf. Leon cel Mare, Predica 129: “De aceea, pentru că în afara Bisericii Catolice nimic nu e perfect, nimic nepângărit… nu ne asemănăm în vreun fel cu cei care sunt despărţiţi de unitatea Trupului lui Cristos; nu suntem uniţi în vreo comuniune.”[26]

Trebuie opus rezistenţă clericilor, inclusiv episcopilor sau papilor dacă se depărtează de Credinţă; îşi pierd automat funcţia dacă devin eretici publici

Canonul 188.4, Codul de Drept Canonic din 1917: “Sunt anumite cauze care provoacă demisia tacită (subînţeleasă) de la o funcţie, demisie care este acceptată anticipat prin acţiunea legii, şi astfel este validă fără vreo declaraţie.  Aceste cauze sunt… (4) dacă s-a depărtat în mod public de credinţă.”[27]

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (#15), 29 Iun. 1896: “Aşadar cel care nu se află în comuniune cu Petru nu poate fi părtaş la autoritatea sa, căci este absurd a se imagina că cel care este în afară poate conduce în Biserică.”[28]

Ce este o depărtare publică de la Credinţă?

Canonul 2197.1, Codul de Drept Canonic din 1917:  “O nelegiuire este publică: (1) dacă este deja în mod obişnuit cunoscută, sau circumstanţele sunt astfel încât se ajunge la concluzia că poate şi va deveni cu uşurinţă astfel…”[29]

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, Cartea II, Cap. 30: “Sfinţii părinţi învaţă în mod unanim nu doar că ereticii sunt în afara Bisericii, ci şi că sunt ‘ipso facto’ lipsiţi de toată jurisdicţia şi demnitatea ecleziastică [bisericească].”

Dom Prosper Guéranger, The Liturgical Year [Anul Liturgic], Vol. 4, p. 379, despre cum un laic din secolul 5 a opus rezistenţă şi l-a condamnat pe Nestorius (episcopul său) când acesta a manifestat erezie formală:  “Atunci Satana l-a produs pe Nestorius… întronat pe scaunul Constantinopolului… În anul exaltării lui, de Crăciun în anul 428, Nestorius, profitând de mulţimea imensă care se adunase în onoarea Maicii Fecioare şi a Pruncului ei a rostit de la amvonul episcopal următoarea blasfemie:  ‘Maria nu l-a născut pe Dumnezeu; fiul ei era doar un om, instrumentul Divinităţii.’ Mulţimea s-a cutremurat.  Eusebius, un simplu laic, s-a ridicat exprimând indignarea generală, şi a protestat împotriva acestui act de impietate. În curând un protest mai explicit s-a format şi s-a răspândit în numele membrilor acestei biserici lovite de durere, lansând o anatemă împotriva oricui ar îndrăzni să spună: ‘Fiul unul-născut al Tatălui şi Fiul Mariei sunt persoane diferite.’ Această atitudine generoasă a fost dispozitivul de siguranţă al Bizanţului, şi a câştigat laudele papilor şi conciliilor. Când păstorul devine lup, prima datorie a turmei este să se apere.”[30]

Papa sf. Celestin, citat de sf. Robert Bellarmin: “Autoritatea Scaunului nostru Apostolic a determinat că episcopul, clericul, sau simplul creştin care a fost dat afară din funcţie sau excomunicat de Nestorius ori de adepţii acestuia după ce Nestorius a început să predice erezie, nu vor fi consideraţi ca fiind daţi afară din funcţie sau excomunicaţi. Căci cel care se depărtează de Credinţă cu asemenea predici, nu poate în vreun fel să destituie sau să dea afară pe cineva.”[31]

Sf. Robert Bellarmin, cardinal şi doctor al Bisericii, De Romano Pontifice, II, 30: “Un papă care este eretic-formal, încetează automat (per se) să mai fie papă şi cap, la fel cum încetează automat să fie creştin şi membru al Bisericii. De aceea, poate fi judecat şi pedepsit de Biserică. Aceasta este învăţătura tuturor părinţilor Bisericii care învaţă că ereticii-formal pierd imediat toată jurisdicţia.”

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30: “Acest principiu este foarte sigur. Necreştinul nu poate în vreun fel să fie papă, precum şi însuşi Caietan recunoaşte (ib. c. 26). Motivul pentru aceasta e că nu poate fi capul la ceva din care nu face parte; cel care nu este creştin nu este membru al Bisericii, iar ereticul-formal nu este creştin, după cum învaţă clar şi sf. Ciprian (lib. 4, epist. 2), sf. Atanasie (Scr. 2 cont. Arian.), sf. Augustin (lib. De great. Christ. cap. 20), sf. Ieronim (contra Lucifer.) şi alţii; aşadar ereticul-formal nu poate fi papă.”

Sf. Francisc De Sales (secolul 17), doctor al Bisericii, The Catholic Controversy [Controversa Catolică], p. 305-306 :  “Când el [papa] este în mod clar un eretic, cade ipso facto din demnitatea sa şi în afara Bisericii…”[32]

Sf. Antoninus (1459): “În cazul în care papa ar deveni un eretic, s-ar găsi numai prin acel fapt şi fără orice altă sentinţă separat de Biserică.  Un cap separat de trup nu poate, atâta timp cât rămâne separat, să fie cap al aceluiaşi trup de la care a fost separat. Un papă care ar fi separat de Biserică prin erezie, aşadar, prin acel lucru ar înceta să fie capul Bisericii. Nu poate fi eretic şi să rămână papă, căci aflându-se în afara Bisericii nu poate avea cheile Bisericii.” (Summa Theologica, citat în Actes de Vatican I. V. Frond pub.)

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, Cartea II, Cap. 30, cu privire la cum judecăm că cineva este eretic:  “…căci oamenii nu au obligaţia de a putea citi inimile; însă când ei văd că cineva este eretic prin faptele sale exterioare, îl judecă a fi un eretic pur şi simplu, şi îl condamnă ca fiind eretic.”[33]

Indefectibilitate – se referă la promisiunea lui Cristos că va fi mereu cu Biserica Sa (Mt. 28) şi că porţile Iadului nu pot birui Biserica (Mt. 16). Indefectibilitatea înseamnă că Biserica catolică va rămâne în esenţă ceea ce este, până la sfârşitul timpului.  Indefectibilitatea Bisericii necesită ca cel puţin o rămăşiţă a Bisericii să existe până la sfârşitul lumii, ca învăţăturile oficiale ale Bisericii să nu aibă erori, şi ca un papă adevărat să nu înveţe vreodată în mod autoritar greşeli întregii Biserici. Nu exclude antipapi care ar poza drept papi adevăraţi sau o sectă contrafăcută care reduce susţinătorii adevăratei Biserici Catolice la câţiva rămaşi în timpul zilelor de pe urmă, aceste lucruri fiind exact ceea ce a fost prezis că se va întâmpla spre sfârşitul lumii şi ce s-a întâmplat în timpul crizei ariene.

Sf. Atanasie: “Chiar dacă ar rămâne doar o mână de catolici credincioşi Tradiţiei, ei sunt cei care sunt adevărata Biserică a lui Isus Cristos.”[34]