Clement și Ignațiu – Biserica primară l-a recunoscut pe episcopul Romei ca succesor al autorității sfântului Petru

Epistola lui Clement către corinteni, datată aproximativ 90-100 d. Cr.

Trebuie mai întâi să analizăm cazul răzvrătirii din biserica din Corint în primul secol. În aproximativ 90 – 100 d.Cr. biserica din Corint l-a contactat pe episcopul Romei, care era papa sf. Clement, despre serioase dispute ce aveau loc în biserica Corintului.

Papa Clement a fost al treilea episcop al Romei după Petru: a fost al patrulea papă. Biserica din Corint a scris lui Clement, care a fost rugat să intervină în cadrul acestei probleme, chiar dacă sfântul apostol Ioan era încă în viaţă la acea vreme şi mult mai aproape de ei, în Efes. Faptul că biserica din Corint a apelat la Roma cea de departe pentru problema lor, ne arată că întâietatea papală era recunoscută încă din primul secol.

Ca răspuns la apelul lor, papa Clement a scris epistola sa către corinteni. Această epistolă se numără printre cele mai faimoase documente din istoria creştinătăţii. În această epistolă, datată 90 – 100 d. Cr., papa foloseşte în mod clar limbaj autoritar pentru a porunci creştinilor din Corint să fie supuşi păstorilor lor locali. Iată câteva citate din această faimoasă epistolă:

[ Notă: Am putea oferi citatele din traduceri catolice, însă vom folosi traduceri date de surse anti-catolice (seriile “Ante-Nicene Fathers” și “Nicene and Post-Nicene Fathers”) ]

1 Clement către corinteni, capitolul I:

” … suntem de părere că am întârziat întrucâtva în a ne îndrepta atenţia către chestiunile cu privire la care ne-aţi consultat, şi în mod special cu privire la acea ruşinoasă şi detestabilă sediţiune… ” (Ante-Nicene Fathers, volumul I, p.5)

1 Clement către corinteni, capitolul LVII:

“ Aşadar, voi care aţi aşezat fundaţia acestei sediţiuni, supuneţi-vă prezbiterilor şi primiţi corectură pentru a vă căi, aplecând genunchii inimii voastre. Învăţati să fiţi supuşi, lăsând la o parte mândra şi aroganta încredere în sine a limbii voastre.”

1 Clement către corinteni, capitolul XLVI:

” Schisma voastră pe mulţi a corupt, pe mulţi a descurajat, în mulţi a prilejuit îndoială…”

Observaţi limbajul autoritar pe care papa Clement îl foloseşte pentru a-i mustra pe cei care au cauzat răzvrătirea internă din biserica din Corint. Aceasta ne arată că încă din primii ani, din primul secol, Biserica Romei era recunoscută ca fiind cea cu autoritate superioară. A fost recunoscută în acest mod tocmai pentru că episcopul ei era succesorul autorităţii sfântului Petru şi cheilor sale.

Iată acum un interesant citat al cărturarului “ortodox” estic Nicholas Afanassieff, care a fost profesor de istorie a bisericii şi drept canonic la “Institutul Teologic Ortodox” din Paris. Ca teolog “ortodox” estic, nu era catolic şi nu accepta învăţătura catolică cu privire la papalitate sau la episcopul Romei. Însă într-un eseu din “The Primacy of Peter” editată de John Meyendorff, paginile 124-126, iată ce acest cărturar “ortodox” estic a recunoscut cu privire la epistola lui Clement către corinteni:

“Să ne întoarcem la date. Ştim că Biserica din Roma a preluat poziţia de Biserică cu prioritate la sfârşitul primului secol. Cam în acel timp steaua ei s-a înălţat pe firmamentul istoriei în cea mai luminoasă splendoare. Chiar şi atât de devreme ca epistola către romani, Roma pare să fi ieşit în evidenţă printre celelalte biserici ca fiind foarte importantă. Paul dă mărturie că credinţa romanilor a fost proclamată de la un capăt la celălalt al lumii (Romani 1 versetul 8).

Avem un document ce ne oferă cea mai veche dovadă demnă de încredere că Biserica Romei şedea într-o poziţie excepţională de autoritate în această perioadă. Acest document este epistola lui Clement al Romei. Clement era preşedinte al Bisericii Romane, aceasta cunoaștem.

Epistola … arată în mod clar că Biserica Romei era conştientă de greutatea decisivă pe care o avea în ochii bisericii Corintului în ce priveşte mărturia lor cu privire la evenimentele din Corint. Aşadar Biserica Romei, la sfârşitul primului secol, expune un evident simţ al propriei sale întâietăţi ca punct de reper cu privire la evenimentele din alte biserici.

Notabil este şi că Biserica Romană nu s-a simţit îndatorată să-şi justifice declaraţiile sale autoritare la ceea ce acum trebuie să numim preocupările interne ale altor biserici. Nu este nimic spus despre motivele acestei întâietăţi. Se pare că Roma nu avea nicio îndoială că întâietatea ei va fi acceptată fără discuţie.”

Deci, după cum vedem în acest citat, până şi “ortodocşii” estici recunosc că epistola lui Clement către corinteni arată că Roma deţinea în mod clar locul de prioritate în primul secol. Iar această prioritate incontestabilă a Bisericii Romei nu este alta decât întâietatea ce-i aparţine ca urmare a faptului că episcopul ei este succesorul sfântului Petru.

Sf. Ignaţiu de Antiohia despre întâietatea Bisericii Romei.

Printre părinţii apostolici, sf. Ignaţiu de Antiohia ocupă un loc de frunte. Sf. Ignaţiu de Antiohia a trăit între aproximativ 50-117 d.Cr. A fost al treilea episcop al Antiohiei şi a fost instruit de sf. Ioan Apostolul. De asemenea, a murit eroic ca martir. Epistolele sfântului Ignaţiu de Antiohia reprezintă un fir comun în toate scrierile părinţilor apostolici. Sf. Ignaţiu vorbeşte în mod repetat despre autoritatea şi rolul episcopilor în Biserică.

În faimoasa sa epistolă către romani #1 datată 110 d. Cr., sf. Ignaţiu de Antiohia scrie despre întâietatea bisericii Romei între biserici:

“Ignaţiu numit Teoforul, către … Biserica ce prezidă în locul regiunii romanilor, şi care este vrednică de Dumnezeu, vrednică de onoare, vrednică de cea mai înaltă fericire, vrednică de laudă, vrednică de încredere, vrednică de a fi considerată sfântă, şi care prezidă peste dragoste …” (Ante-Nicene Fathers, volumul I, p.73)

Sf. Ignaţiu spune de două ori că biserica Romei prezidă. Amintim încă o dată că scrisorile lui Ignaţiu sunt printre cele mai vechi exprimări ale creştinătăţii pe care le avem în afara bibliei, iar în ele putem vedea că faimosul episcop din Antiohia atribuie bisericii Romei o întâietate, o preşedinţie între biserici. E doar o coincidenţă că în anul 110 d.Cr. găsim o întâietate atribuită bisericii din Roma, unde, aşa cum am văzut deja, părinţii Bisericii ne spun că sfântul Petru, cel pe care Biserica a fost construită, a murit ca martir? E evident că nu este doar o coincidenţă.

Semnificativ este şi că acelaşi limbaj (“prezidă”) pe care Ignaţiu îl foloseşte aici despre biserica Romei, este folosit de el în Scrisoarea către magnezieni VI #1 pentru a explica cum episcopul prezidă în congregaţie. Deci analogia poate fi trasă din învăţătura lui Ignaţiu: la fel cum episcopul prezidă peste sau are autoritate asupra congregaţiei, la fel şi biserica Romei prezidă peste sau are autoritate asupra celorlalte biserici.

Trebuie amintit că susținătorii aşa-zisei religii “ortodoxe” estice, care nu acceptă învăţătura catolică în privinţa papalităţii însă nu pot ignora unele dintre aceste realități, au încercat să minimalizeze importanţa acestei declaraţii a lui Ignaţiu. “Ortodocşii” estici studiază și ei părinţii Bisericii şi cunosc scrierile lui Ignaţiu. Deci ei ştiu că trebuie măcar să recunoască faptul că biserica Romei prezidă într-un fel. Însă ei suprimă semnificaţia acestei prezidări sau preşedinţii (aşa acum e uneori tradusă). Acceptă că episcopul Romei avea întâietate sau preşedinţie de onoare, însă spun că această preşedinţie sau întâietate de onoare nu era una de autoritate sau jurisdicție. Ei bine, ce înseamnă asta oricum?

Ei spun că episcopul Romei ocupa primul loc între toţi episcopii, a fost “primul dintre egali”, astfel că putea de exemplu să conducă oamenii făcând recomandări, însă ei spun că nu avea autoritatea asupra altor episcopi sau asupra Bisericii Universale de a comanda sau a decreta ceva.

Adevărul este că o asemenea poziţie nu are logică şi nici înţeles. Dacă ceea ce spun ei ar fi adevărat, ce ar însemna o asemenea întâietate, o asemenea preşedinţie în termeni practici? Daca te gândeşti onest asupra acestui lucru răspunsul e că nu ar însemna nimic de consecinţă practică. Oricine poate face recomandări.

O întâietate sau preşedinţie are un înţeles real şi practic dacă e transpusă într-o anumită formă de autoritate asupra la ce prezidă. Chiar şi la cele mai minimalizate exemple de întâietate ce implică o preşedinţie, acest adevăr e mereu prezent. De exemplu, rolul unui moderator în cadrul unei dezbateri. Într-o dezbatere, teoretic moderatorul nu poate influenţa rezultatul dezbaterii insuflând propriile sale păreri. El e acolo doar ca să modereze. Preşedinţia sa asupra dezbaterii este pe cât se poate de minimă. De aceea se întâmplă frecvent că moderatorul dezbaterii are păreri personale care favorizează pe unul dintre cei care dezbat. Părerile lor personale nu sunt menite să influenţeze dezbaterea.

Însă dacă unul dintre cei care dezbat încalcă regulile vorbind peste timpul alocat, moderatorul poate interveni prin autoritatea care o deţine, şi să-l reducă la tacere. Ideea e că poziţia sa ca unul ce prezidă asupra dezbaterii în calitate de moderator, oricât ar fi de mică această prezidare, are o semnificaţie practică transpusă în abilitatea de a conduce cu autoritatea deţinută de el, indiferent dacă celor care dezbat le place sau sunt de acord. Căci cineva care prezidă sau deţine o întâietate ce implică prezidare trebuie să aibă mereu o autoritate mai mare decât cei asupra cărora se prezidă. Dacă cineva care prezidă nu îşi poate invoca vreodată prezidarea pentru a decreta ceva prin această autoritate, atunci prezidarea sau președinţia sa este ficţiune. Concluzia este că această idee a aşa-zișilor “ortodocşi” estici, că episcopul Romei poate avea o prezidare sau întâietate de onoare fără autoritate asupra celorlalţi episcopi sau biserici locale, este fictivă şi lipsită de logică, şi nu are avea vreun sens în termeni practici.

Astfel, declaraţia lui Ignaţiu că biserica Romei prezidă, este dovadă pentru învăţătura catolică asupra papalităţii. Concluzia logică a declaraţiei lui Ignaţiu este că biserica Romei deţine autoritate între biserici, căci prezidă tocmai pentru că moşteneşte autoritatea celui căruia i-au fost date cheile împărăţiei Cerurilor, o credinţă nepieritoare, şi i-a fost încredinţată întreaga turmă a lui Cristos.

Acum să privim ceea ce aşa-zișii “ortodocşi” estici recunosc de fapt despre declaraţia sfântului Ignaţiu. Iată mai multe citate interesante de la teologul “ortodox” estic Nicholas Afanassieff, în cartea “The Primacy of Peter” pagina 126 și următoarea.

“Găsim prima dovadă directă despre prioritatea bisericii romane în scrierile lui Ignaţiu de Antiohia. Vorbind despre biserica Romei Ignaţiu foloseşte fraza ‘care prezidă’, în două pasaje. Biserica romană prezidă în dragoste, adică, în armonia bazată pe dragoste între toate bisericile locale.

Ignaţiu a descris bisericile locale grupate cum ar fi într-o adunare euharistică, cu fiecare biserică în locul ei special iar biserica Romei stând în ‘locul cel dintâi’. Astfel spune Ignaţiu, biserica Romei într-adevăr are prioritatea în toată societatea de biserici unite de armonie … În timpul său, nicio altă biserică nu a susţinut că are prioritate la rolul ce aparţine bisericii Romei.

… E suficient să comparăm epistola sa cu alte epistole ignaţiene şi vom simţi imediat diferenţa în tonalitate. În celelalte epistole el învaţă ca doctor, însă când se adresează Romei el nu îndrăzneşte să dea vreun sfat. Fiecare rând din această epistolă e încărcat cu stimă deosebită pentru ‘biserica ce prezidă în dragoste'”

Acestea sunt recunoaşteri foarte interesante din partea acestui teolog necatolic. Ele demonstrează încă o dată adevărul învăţăturii catolice cu privire la papalitate şi cum e oglindit în scrierile antice ale sfântului Ignaţiu de Antiohia.

Unii ar putea întreba: de ce sf. Ignaţiu nu a dezvoltat mai mult despre învăţătura catolică cu privire la papalitate, elaborând despre infailibilitatea papală şi despre întreaga anvergură a jurisdicţiei episcopului Romei? Cum de aceste învăţături nu au fost declarate într-o modalitate mai precisă şi completă în multe ale declaraţii din această perioadă?

Trebuie înţeles că în primele secole, toate implicaţiile dogmelor care au fost revelate de Cristos nu erau încă în întregime înţelese sau articulate de toţi. Nucleele conţinutelor dogmelor au fost cu siguranţă revelate de Cristos şi au fost cunoscute de credincioşii adevăraţi, însă uneori dura secole pentru ca toţi din Biserică să articuleze şi să înţeleagă toate adevărurile care sunt determinate de acele dogme.

De exemplu: este dogmă că Isus Cristos este Dumnezeu şi om. Această dogmă a fost revelată de Isus Cristos şi nimeni nu se poate mântui fără a crede în ea. Totuşi, a durat sute de ani ca Biserica să definească faptul că Isus Cristos are două naturi. A durat aproape șapte sute de ani ca Biserica să definească faptul că Isus Cristos ca o singură Persoană Divină cu două naturi are două voinţe, chiar dacă aceasta reiese în mod logic din Întrupare şi e parte din exact acelaşi adevăr că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Jurisdicţia papală şi infailibilitatea papală împreună cu toate prerogativele episcopului Romei fac parte din exact acelaşi adevăr pe care sf. Ignaţiu îl remarcă: că biserica Romei are întâietate între Biserici. Aceasta reiese în mod logic şi face parte din exact acelaşi adevăr că Isus Cristos l-a făcut pe sf. Petru primul papă, i-a dat cheile împărăţiei Cerurilor şi o credinţă nepieritoare, l-a numit păstor peste întreaga Sa turmă şi că episcopii Romei moştenesc această autoritate. Însă a fost nevoie de timp pentru ca mulţi să recunoască toate aspectele acestui adevăr revelat, la fel cum a fost nevoie de timp să recunoască aspectele Sfintei Treimi.

Trebuie subliniat însă că articulările sau înţelegerile mai precise ale aceluiaşi adevăr sau dogmă, niciodată nu promovează o înţelegere mai adâncă ce ar fi diferită în vreun fel. Aceasta ar fi erezie. Aceste definiri, articulări mai exacte, sunt mai degrabă înţelegeri mai precise ale exact aceluiaşi adevăr. Aşa cum Conciliul I Vatican (1870) şi sf. Vincent de Lerins au spus:

“Fie ca înţelegerea, cunoaşterea şi înţelepciunea să progreseze, însă aceasta să fie doar în propriul gen, adică în aceeaşi dogmă, cu acelaşi sens, şi acelaşi înţeles.”