Biblia nu învață despre “sola scriptura” (“numai prin scriptură”)

2 Tesaloniceni 2:15- “Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți tradițiile pe care le-ați primit fie prin cuvânt, fie prin scrisoarea noastră.”

Potrivit părerii protestante, Biblia învață că Scriptura (Cuvântul scris al lui Dumnezeu) este singura regulă de credință pentru creștin. Împreună cu “sola fide” (“justificarea numai prin credință”), “sola scriptura” (“numai prin Scriptură”) a fost una dintre tezele centrale ale “reformei” protestante.

Însă, adevărul este că Biblia nu învață că Scriptura este singura regulă de credință pentru creștin. Vom vedea că Biblia învață că ambele Scriptura și Tradiția apostolică sunt surse ale revelației lui Cristos, și că trebuie acceptate împreună cu Biserica. De aceea Biserica Catolică a învățat întotdeauna că există două surse de revelație divină (sfânta Scriptură și sfânta Tradiție); și că Bisericii instituite de Cristos i-a fost dată autoritatea de a determina înțelesul autentic al Scripturii și Tradiției.

ISUS SPUNE CĂ TREBUIE SĂ ASCULȚI DE BISERICĂ, LUCRU INCOMPATIBIL CU SOLA SCRIPTURA

Dacă Biblia este singura regulă de credință pentru creștin, atunci logic Biserica nu ar fi o regulă de credință pentru creștin. Însă Biblia învață clar că trebuie să asculți de Biserică.

Matei 18:17- “Dacă refuză să-i asculte și pe ei, spune-l Bisericii. Iar dacă refuză să asculte și de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și un vameș.”

Luca 10:16- “Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă. Cine vă disprețuiește pe voi pe Mine Mă disprețuiește, iar cine Mă disprețuiește pe Mine îl disprețuiește pe Cel care M-a trimis”.”

Această învățătură a lui Isus Cristos, că trebuie să asculți de Biserică sau vei fi considerat un păgân, dezminte întreaga idee de “numai prin Scriptură.”

Ioan 15:20- “...dacă au păzit cuvântul Meu, îl vor păzi și pe al vostru.”

Evrei 13:17- “Aveți încredere în conducătorii voștri și fiți supuși lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre...”

BIBLIA ÎNVAȚĂ CĂ BISERICA, NU BIBLIA, ESTE COLOANA ȘI TEMELIA ADEVĂRULUI

1 Timotei 3:15- “Dar dacă întârzii, să știi cum trebuie să te porți în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, coloana și temelia adevărului.”

După cum a spus și un fost predicator protestant (care a văzut în cele din urmă falsitatea protestantismului): “Dacă aș fi scris acel verset (1 Tim. 3:15) ca protestant, aș fi spus că Biblia, nu Biserica, este coloana și temelia adevărului. Însă sf. Paul spune că e Biserica. Aceasta înseamnă că Biserica trebuie să fie la fel de infailibilă ca Biblia, și că trebuie să prezinte ceva unic prin intermediul faptului că prezintă adevărul lui Isus Cristos.”

Rolul unic al Bisericii este că enunță adevăratul înțeles al Scripturii și Tradiției, în termeni și dogme precise, ceva ce Biblia nu a fost destinată să facă în toate pasajele ei. Mai mult decât atât, dacă Biserica este infailibilă și coloana adevărului, în mod evident trebuie să existe o modalitate de a recunoaște învățăturile sale infailibile prin intermediul unei continue succesiuni de autoritate care să păzească adevărul și să-i exercite autoritatea.

BIBLIA ÎNVAȚĂ CĂ ȘI CUVÂNTUL ROSTIT ESTE “CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU”, NU NUMAI CUVÂNTUL SCRIS

O concepție greșită des întâlnită în rândul protestanților este că expresia “cuvântul lui Dumnezeu” se referă numai la Biblie. Adevărul este că Biblia numește în mod repetat Tradiția orală (rostită) “cuvântul lui Dumnezeu”. (De asemenea, Isus Cristos Însuși este numit “Cuvântul lui Dumnezeu” în Ioan 1 și Evrei 11:3). Numind Tradiția orală “cuvântul lui Dumnezeu” Biblia indică faptul că Tradiția apostolică orală este infailibilă; și că reprezintă, împreună cu Scriptura, una dintre sursele de revelație a lui Isus Cristos, care trebuie să fie acceptate.

1 Tesaloniceni 2:13- “Și, de aceea, noi îi mulțumim lui Dumnezeu fără încetare pentru că, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-ați auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci așa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează cu putere în voi, cei care credeți.”

Sf. Paul se referă în mod clar la Tradiția orală (rostită).

Coloseni 1:5-6 – “Pentru speranța rezervată pentru voi în ceruri și despre care ați auzit de mai înainte în cuvântul adevărului evangheliei, care a ajuns până la voi și care aduce rod și se dezvoltă în toată lumea, așa cum a fost și la voi din ziua aceea în care ați auzit și ați cunoscut harul lui Dumnezeu în adevăr.”

Cuvântul rostit este descris ca fiind “cuvântul adevărului” și Evanghelia. Referirea că se dezvoltă în toată lumea confirmă faptul că acest pasaj vorbește despre cuvântul rostit și nu despre Biblie; pentru că la acea vreme nu putea fi spus aceasta despre Biblie.

Ioan 17:20- “Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în Mine, prin cuvântul lor.”

Isus se roagă pentru cei care vor crede prin “cuvântul” apostolilor Săi. Însă doar câțiva dintre apostolii Săi au scris cuvinte în Biblie. Majoritatea dintre ei nu au făcut aceasta. “cuvântul lor” prin care oamenii vor crede, prin urmare, trebuie să fie predicarea și comunicarea Tradiției orale, nu scrierile lor.

Luca 8:11-13 “Această parabolă înseamnă: sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Cei de-a lungul drumului sunt aceia care ascultă, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să fie mântuiți. Cei de pe piatră sunt aceia care, când ascultă cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină: ei cred pentru un timp, dar în momentul încercării, dau înapoi.”

Aceasta descrie în mod clar cuvântul vorbit ca fiind “cuvântul lui Dumnezeu”.

Luca 4:44; 5:1- “Și predica [Isus] prin sinagogile din Iudeea. Pe când mulțimea îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezaret...”

Luca 3:2 – “Pe timpul arhiereilor Anna și Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu.”

Aceasta se referă la o revelație dată sfântului Ioan Botezătorul.

Faptele Apostolilor 4:31- “Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu.”

BIBLIA ÎNVAȚĂ CĂ TRADIȚIA ORALĂ TREBUIE ACCEPTATĂ ÎMPREUNĂ CU SCRIPTURA

Următoarele pasaje resping complet ideea de “numai prin Scriptură”. Prin ele vedem că Biblia ne învață că și Tradiția apostolică trebuie acceptată. Această tradiție apostolică a fost dată de Isus apostolilor, dar nu fiecare parte din ea a fost neapărat scrisă în mod explicit în Biblie. De exemplu, în Iuda 1:9 citim:

“Dar arhanghelul Mihail, când se certa cu diavolul, disputându-și trupul lui Moise, nu a îndrăznit să aducă o judecată insultătoare, ci a spus: Să te mustre Domnul.”

Această dispută dintre Diavol și arhanghelul Mihail nu este descrisă în detaliu în Biblie. Scriitorul se bazează pe o tradiție. Următoarele pasaje din Noul Testament confirmă învățătura catolică cu privire la necesitatea de a accepta ambele: Scriptura și Tradiția.

2 Tesaloniceni 3:6 – “Vă poruncim, fraților, în numele Domnului nostru Isus Cristos, să stați departe de orice frate care umblă în neorânduială și nu ține tradiția pe care a primit-o de la noi.”

2 Tesaloniceni 2:15- “Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți tradițiile pe care le-ați primit fie prin cuvânt, fie prin scrisoarea noastră.”

Aceasta arată în mod clar că tocmai Biblia învață că nu tot ceea ce trebuie crezut este scris, ci sunt unele lucruri care au fost transmise prin Tradiția orală.

2 Timotei 2:1-2- “Așadar, copilul meu, tu întărește-te cu harul care este în Cristos Isus. Și ceea ce ai auzit de la mine prin multe mărturii încredințează unor oameni credincioși care vor fi vrednici să-i învețe și pe alții.”

1 Corinteni 11:16- “Iar dacă se pare cuiva că aici poate să ne găsească pricină, un astfel de obicei noi nu avem, nici bisericile lui Dumnezeu.”

1 Corinteni 11:23- “Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis...”

1 Corinteni 15:2-3 – ” ...şi prin care sunteţi mântuiţi dacă rămâneţi fermi în cuvântul pe care vi l-am vestit; altfel aţi crezut degeaba. Ceea ce v-am dat ca fiind de primă importanţă este ceea ce eu, la rândul meu, am primit...”

După cum dovedesc aceste pasaje, condamnarea lui Isus a tradițiilor oamenilor (Matei 15: 9, Marcu 7: 8, etc.) nu a avut nimic de-a face cu adevărata Tradiție apostolică, pe care Biblia spune că trebuie să o acceptăm. Isus condamna practicile create de om ale farizeilor.

BISERICA A EXISTAT TIMP DE DECENII ÎNAINTE CA BIBLIA SĂ FIE MĂCAR TERMINATĂ

Potrivit cărturarilor, ultima carte a Bibliei (Apocalipsa) a fost scrisă în aproximativ anul 68 d.Cr. cel mai devreme, și aproximativ anul 95 d.Cr. cel mai târziu. Isus Cristos s-a înălțat la Cer în aproximativ anul 33 d.Cr. Prin urmare, indiferent ce părere are cineva despre data Cărții Apocalipsei, nu încape îndoială că Biserica lui Cristos a existat și funcționat timp de decenii (30-60 de ani) înainte ca Biblia să fie măcar terminată. Deci, cine a ghidat creștinii în această perioadă? Cum au știut ei exact ceea ce trebuiau să creadă pentru a fi mântuiți? Biserica i-a învățat.

Biserica a fost cea care, încă din primele zile, a servit ca regulă de credință pentru creștini. Întrebările și deciziile doctrinare erau hotărâte timp de o întreagă generație înainte ca Biblia să fi fost măcar terminată. Prin urmare, realitatea este că Biblia nu a fost și nu putea fi singura regulă de credință. Abia după 300 de ani Biserica avea să determine oficial exact care cărți alcătuiesc Biblia.

CANONUL BIBLIEI A FOST DEFINITIV HOTĂRÂT ABIA ÎN SECOLUL 4

Acesta este un punct crucial. În primele trei secole după Cristos, au existat dispute cu privire la alcătuirea exactă a Bibliei. Lista oficială de cărți biblice (numită Canon) nu era aceeași peste tot. Unele cărți ce erau considerate a fi parte a Bibliei în anumite localități, erau suspectate sau respinse în altele.

De exemplu, Didahia, Epistola lui Barnaba, 1 Clement, și Păstorul lui Hermas, erau, în unele cazuri, considerate Scriptura inspirată și folosite în închinarea publică (Henry G. Graham, Where Ice Gof the Bible. Our Debt to the Catholic Church, Tan Books, 1977, Chap. 4; a se vedea și Irineu, Împotriva Ereziilor, Cartea 4, Capitolul 20). Deși acestea erau lucrări antice foarte importante care în multe feluri exprimau adevărata Tradiție creștină, Biserica avea să declare că aceste scrieri nu sunt de fapt parte din Biblie. Chestiunea a fost clarificată universal abia când autoritatea Bisericii Catolice s-a pronunțat cu privire la lista de cărți. Acest lucru a avut loc la Conciliile de la Roma (382), Hippo (393) și Cartagina (397).

Înainte ca Biserica să decidă, existau multe îndoieli și despre 2 Petru, Epistola lui Iuda, Evrei, 2 și 3 Ioan, și Apocalipsa – toate aceste cărți au fost în cele din urmă incluse în Biblie. De fapt, “cea mai veche listă de cărți creștine rămasă este Canonul Muratorian, din aproximativ anul 150.

Acest fragment include toate cărțile Noului Testament cu excepția cărților Evrei, Iacob, 1 și 2 Petru, și consideră canonice (parte din Scriptură) Apocalipsa lui Petru și Păstorul lui Hermas, ambele dintre acestea fiind eventual excluse din canonul definitiv al Bisericii.” (Mike Aquilina, The Fathers ofthe Church, p. 28-29.)

Circulau de asemenea evanghelii contrafăcute, precum evanghelia lui Petru, evanghelia lui Toma și altele. Acestea au fost respinse de Biserică și nu au fost incluse în Scriptură.

Deoarece protestanții resping autoritatea Bisericii Catolice, nu au absolut nicio modalitate de a determina cu certitudine (infailibil) care cărți alcătuiesc Biblia. Biblia nu vine cu un Cuprins. Acesta a fost adăugat de cel care a publicat versiunea bibliei pe care o deții. Biblia nu ne spune care cărți sunt inspirate sau din câte cărți este alcătuită. Mai mult decât atât, chiar dacă o carte ar menționa alte cărți ca fiind inspirate, prin ce criteriu ar putea determina cineva că acea anumită carte este inspirată? Pentru a ajunge la o listă infailibilă de cărți, trebuie să existe o autoritate infailibilă în afara Bibliei. Aceasta este Biserica. Prin urmare, dacă cineva respinge autoritatea infailibilă a Bisericii și crede în ideea de “numai prin Scriptură”, rămâne în imposibilitatea de a determina dacă are adevăratele cărți.

Confruntându-se cu această problemă, cunoscutul cărturar protestant R.C. Sproul a fost nevoit să spună că Biblia este “o colecție failibilă de cărți infailibile“. Dacă te gândești cu atenție, o colecție failibilă de cărți infailibile este o contradicție. În mod logic te lasă cu o Biblie failibilă. Aceasta demonstrează că protestanții nu pot susține în mod logic că biblia lor este infailibilă; căci nu pot ști cu certitudine dacă au măcar cărțile corecte.

Ca un exemplu în acest sens, după ce s-au separat de Biserica Catolică, Martin Luther și colegii săi protestanți au eliminat din Biblie șapte cărți întregi. Au eliminat cărțile Tobia (Tobit), Iudita, Înțelepciunii, Eclesiast (Sirah), Baruh, 1 și 2 Macabei, precum și părți din Ester și Daniel. Prin urmare, bibliile protestante (până și azi) au 66 de cărți, iar cele catolice au 73. Martin Luther și ceilalți protestanți au făcut decizia radicală de a elimina aceste șapte cărți biblice, chiar dacă ele fuseseră aproape universal recunoscute ca parte din Biblie mai bine de un mileniu.

În plus, cele șapte cărți pe care protestanții le-au eliminat se găsesc în Septuagintă. Septuaginta este o traducere greacă a Vechiului Testament, care a fost finalizată cu câteva secole înainte de nașterea lui Isus Cristos. Unii ar putea întreba: ce este atât de important la Septuagintă? Ei bine, după cum a fost menționat în secțiunea despre Purgatoriu, Noul Testament citează din Vechiul Testament de aproximativ 350 de ori – și aproximativ 300 dintre aceste citate sunt din versiunea Septuaginta. Aceasta înseamnă că autorii Noului Testament au acceptat versiunea Septuagina a Vechiului Testament, și, prin urmare, cele șapte cărți pe care protestanții le resping.

Ar trebui notat de asemenea că nu Biblia a determinat care sunt autorii cărților biblice, ci Tradiția și Biserica. De exemplu, Evanghelia după Matei nu indică cine a scris-o. De la Tradiție și Biserică știm că a fost scrisă de Matei. De vreme ce Scriptura nu spune despre cine a scris Evanghelia după Matei, logica protestantă cere să se ajungă la concluzia că este o chestiune deschisă dezbaterii.

Mai mult decât atât, cercetarea pură a Scripturii, fără îndrumarea Bisericii, nu ar fi condus pe nimeni la canonul biblic cel corect. Cartea Filemon de exemplu, nu are caracteristicile celorlalte cărți ale Noului Testament. Filemon nu conține un mesaj de mântuire. Este pur și simplu o comunicare și o cerință cu privire la un sclav fugar. Faptul că pretinde că îl are pe Paul drept autor nu este suficient pentru a dovedi că este parte a Scripturii, căci orice document ar putea face această afirmație și nu toate scrisorile lui Paul au fost incluse în Biblie.

DE LA ÎNCEPUTUL BISERICII, ERETICII AU CITAT ȘI AU FOLOSIT GREȘIT SCRIPTURA, PENTRU A CREA SECTE ȘI RĂSPÂNDI EREZII

În secolul 4 Biserica s-a luptat cu arianismul. Aproape întreaga Biserică a fost invadată de această erezie. Arianismul nega divinitatea lui Isus Cristos. Spunea că Fiul lui Dumnezeu nu a existat din veșnicie, ci a fost creat la un anumit moment de Tatăl. Exprimarea acestei erezii era deseori subtilă și ingenioasă, iar arienii apelau la numeroase pasaje din Biblie pentru a încerca să dovedească afirmația lor că Isus nu este cu adevărat Dumnezeu.

“... curând a devenit clar că adevărata dificultate avea să fie stabilirea unei declarații de credință creștină care să excludă arianismul absolut și fără echivoc. Cărturarii arieni aveau propria lor interpretare pentru fiecare pasaj scriptural ce făcea referire la divinitatea lui Cristos. Fiecare pasaj adus în fața conciliului obținea de la ei un veritabil val de gesticulări ce transmiteau cu prost gust că îl pot accepta ca parte dintr-un crez conciliar, deoarece aveau o explicație ariană pentru el. Trebuia găsit un termen pe care să nu-l poată ocoli.” (Warren H. Carroll, A History of Christendom, Vol. 2, Front Royal, VA: Christendom College Press, 1987, p. 11.)

Înțelegând Scriptura în lumina Tradiției apostolice, în anul 325 d.Cr. la Conciliul de la Niceea, Biserica Catolică a putut să denunțe erezia ariană și a explicat corect pasajele scripturale pe care arienii le foloseau în mod greșit. A declarat că Isus este Dumnezeu adevărat, egal cu Tatăl, și a folosit un termen care nu este găsit în Scriptură, pentru a face declarația într-o manieră care va exclude orice ambiguitate ariană. A declarat că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este homoousious (consubstanțial sau “unul în ființă”) cu Tatăl. Aceasta a transmis adevăratul înțeles al învățăturii Scripturii despre Persoanele Treimii și a distrus erezia ariană, care încerca că conformeze fiecare pasaj al Scripturii ideii sale eretice.

BIBLIA A PUTUT FI DISTRIBUITĂ ÎN MASĂ ABIA DIN SECOLUL 15

Înainte de inventarea presei de tipar în secolul 5, era o sarcină laborioasă și minuțioasă să reproduci Biblia. Trebuia făcut de mână. Această dificultate, combinată cu analfabetismul răspândit, însemna că puțini aveau o biblie în primele 15 secole ale Bisericii. Ar fi lăsat Dumnezeu în primii 1500 de ani Biserica Sa fără mijloacele de a produce în masă singura regulă de credință? Evident că nu. Noțiunea este ridicolă și se dezminte singură. În primul mileniu, regula de credință pentru creștini era Biserica. Rămâne la fel și astăzi. Biserica este regula apropiată de credință, care oferă adevărata înțelegere a Scripturii și Tradiției – cele două surse ale revelației lui Isus Cristos.

MANUSCRISELE BIBLICE ORIGINALE NU MAI SUNT ACCESIBILE

Manuscrisele originale ale Bibliei nu mai există. Deținem copii ale originalelor, însă nu Scripturile originale. Deci, unde învață Biblia că copiile originalelor vor fi protejate de eroare și vor servi ca singura regulă de credință pentru creștini? Biblia nici măcar nu învață că Biblia este singura regulă de credință pentru creștin; și cu siguranță protestanții nu pot dovedi că spune că exemplare vor fi protejate de eroare; căci nu spune asta nicăieri. (Mai mult decât atât, catolicii, mai ales călugării, au fost cei care au păstrat Biblia prin copierea ei.) Dacă protestanții afirmă că Dumnezeu s-a asigurat ca să fie protejat cuvântul în procesul de copiere, atunci ei se deplasează într-un cadru din afara Bibliei, și admit astfel că Dumnezeu a transmis protecția învățăturii și cuvântului Său unor autorități și oameni din afara Bibliei (Biserica). Dacă aceasta se poate aplica cuvântului scris, se poate aplica și învățăturii Sale orale (Tradiția).

BIBLIA ÎNVAȚĂ CĂ SUNT MULTE ALTE LUCRURI PE CARE ISUS LE-A SPUS ȘI LE-A FĂCUT, ȘI CARE NU SUNT SCRISE ÎN BIBLIE

Ioan 20:30- “Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta.”

Ioan 21:25- “Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus. Dacă acestea s-ar scrie una câte una, cred că nici lumea întreagă nu ar cuprinde cărțile scrise. Amin.”

Nu tot ceea ce Isus a spus și a învățat apostolilor este scris în Biblie. Asta e clar.

ISUS A PORUNCIT APOSTOLILOR SĂ PREDICE EVANGHELIA, NU SĂ O SCRIE

Cu excepția poruncii date sfântului Ioan să scrie Cartea Apocalipsei, Isus nu a poruncit ca cineva să scrie ceva. Mai degrabă, El le-a poruncit să predice Evanghelia Sa și să boteze.

Marcu 16:15-16- “Apoi le-a spus: Mergând în toată lumea, predicați evanghelia la toată făptura. Cine va crede și va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat.”

Matei 28:19-20- “Așadar, mergând, faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit. Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii. Amin.”

Dacă, așa cum pretind protestanții, cuvântul scris al Bibliei este singura regulă de credință, atunci Isus le-ar fi poruncit să scrie și să stabilească cluburi de citire a Bibliei. Însă nu face nimic de acest gen. Isus le-a poruncit să învețe toate neamurile întreg adevărul Său prin cuvântul rostit, prin predică. Aceste considerații simple arată că poziția protestantă de “sola scriptura” (“numai prin Scriptură”) este complet falsă.

BIBLIA NU ÎNVAȚĂ CĂ ISUS A PROMOVAT INTERPRETAREA PRIVATĂ A SCRIPTURII

Faptele Apostolilor 8:30-31- “Atunci Filip a alergat și l-a auzit citind din profetul Isaia. El l-a întrebat: Înțelegi ce citești? El i-a răspuns: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Și l-a rugat pe Filip să se urce și să se așeze lângă el.”

S-a zis cu ideea protestantă că oricine citește Scripturile va fi automat luminat de Dumnezeu. Putem vedea că nu aceasta este învățătura Bibliei.

Nehemia 8:8- “Ei citeau fragmente din cartea legii lui Dumnezeu, le dădeau sensul și explicau ceea ce citeau.”

2 Petru 1:20- “Înainte de toate, să știți aceasta: nicio profeție a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva.”

ÎN FAȚA DILEMEI SALE DOTRINARE DIN FAPTELE 15, PAUL A CONSULTAT BISERICA, NU BIBLIA

Faptele 15:1-2- “Unii dintre cei care coborâseră din Iudeea îi învățau pe frați: Dacă nu primiți circumcizia, după obiceiul care vine de la Moise, nu puteți să vă mântuiți. Şi făcându-se pentru ei împotrivire şi discuţie nu puţină cu Pavel şi Barnaba, au rânduit ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la apostolii şi bătrânii din Ierusalim pentru această întrebare.”

Confruntându-se cu o dilemă doctrinară în Faptele 15, Paul nu consultă Biblia ci merge la conducerea Bisericii. Iată alte câteva exemple din Biblie unde învățăturile sau instrucțiunile au fost învățate prin comunicare orală și tradiție, nu prin citirea Bibliei.

1 Corinteni 11:34- “... Celelalte le voi hotărî când voi veni.”

2 Ioan 1:12- “Multe aș vrea să vă scriu, dar nu am voit să o fac cu hârtie și cerneală, însă sper să vin la voi și să vă vorbesc direct pentru ca bucuria noastră să fie deplină.”

OBIECȚIE: PROTESTANȚII SPUN CĂ 2 TIMOTEI 3:15-17 ÎNVAȚĂ DESPRE SOLA SCRIPTURA

2 Timotei 3:15-17- “Din copilărie cunoști Sfintele Scripturi care îți pot da înțelepciunea spre mântuire prin credința care este în Cristos Isus. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos pentru a învăța, a dojeni, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună.”

Acest pasaj nu învață despre “sola scriptura” (“numai prin Scriptură”). Învață că toată Scriptura este inspirată. Învață că toată Scriptura este de folos. Învață că Scriptura îl pregătește pe om pentru orice lucrare bună. Dar protestanții arată spre partea care spune că îl pregătește pe omul lui Dumnezeu pentru orice lucrare bună. Ei spun că aceste cuvinte învață o auto-suficiență a Scripturii: că nu este nevoie de nimic altceva. Această ideea este dezmințită de mai multe puncte.

În primul rând, este dezmințită prin consultarea versetelor cu o formulare similară. De fapt, pentru a găsi un exemplu concludent, trebuie doar să ne întoarcem câteva versete în capitolul anterior.

2 Timotei 2:21- “Așadar, dacă cineva se purifică de acestea [fapte rele], va fi un vas de cinste, sfințit, folositor stăpânului său, pregătit de orice lucrare bună.”

Biblia spune că dacă cineva se purifică de anumite fapte rele, va fi pregătit de orice lucrare bună. Aceasta este aceeași frază ca 2 Timotei 3:17. Cu siguranță aceasta nu înseamnă că a te purifica de acele fapte rele este suficient, în sine, pentru orice lucrare bună. Chiar și protestanții ar spune că omul tot trebui să-L accepte pe Isus, să respecte autoritatea Scripturii și să se abțină de la alte lucruri. Prin urmare acesta este un prim exemplu despre cum protestanții folosesc și înțeleg greșit fraza din 2 Timotei 3:17. Ceea ce ambele pasaje presupun (iau de bun) este o fidelitate față de celelalte idealuri creștine și temelia creștină.

În alte cuvinte, dacă cineva este creștin și acceptă autoritatea stabilită de Cristos, și dacă se purifică de acele fapte rele, el va fi pregătit de orice lucrare bună. În mod asemănător, dacă cineva este creștin și acceptă Biserica, Tradiția, etc., atunci cunoașterea Scripturilor îl va pregăti pentru orice lucrare bună. 2 Timotei 3:17 nu învață despre sola scriptura. Iată altă dovadă în acest sens:

Iacob 1:3-4- “Știind că încercarea credinței voastre produce răbdarea, iar răbdarea trebuie să ducă la desăvârșirea faptei ca să fiți desăvârșiți și integri, fără să vă lipsească ceva.”

Înseamnă aceasta că dacă suntem răbdători nu avem nevoie de nimic altceva, inclusiv Scriptura sau Biserica sau altceva? Evident că nu. Presupune o viață creștină, și o acceptare a întregii instituții creștine (Biblia, Tradiția, Biserica, etc.)

BIBLIA AVERTIZEAZĂ ÎN MOD DIRECT ÎMPOTRIVA FOLOSIRII GREȘITE A SCRIPTURILOR PENTRU A CREA FALSE DOCTRINE CARE DUC LA PIEIRE

2 Petru 3:15-16- “Să considerați ca o mântuire îndelunga răbdare a Domnului nostru, așa cum v-a scris și iubitul nostru frate Paul, după înțelepciunea care i s-a dat, precum o face în toate scrisorile în care vorbește despre acestea. În ele sunt unele lucruri greu de înțeles pe care cei neștiutori și incompetenți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre propria lor pieire.”

Este interesant că această avertizare despre răstălmăcirea Scripturilor spre pieire, vine în epistola sfântului Petru, cel care a fost ales să fie primul papă. Sf. Petru este cel care avertizează împotriva folosirii greșite a scrierilor sfântului Paul. Scrierile lui Paul sunt cele care sunt cel mai frecvent folosite și înțelese greșit de protestanți pentru a inventa false doctrine, precum “justificarea numai prin credință” (“sola fide”) și “numai prin Scriptură” (“sola scriptura”).

SOLA SCRIPTURA ESTE O IDEE DEVENITĂ POPULARĂ ABIA ÎN SECOLUL 16

Ideea de sola scriptura era necunoscută în Biserica primară. Toate bisericile locale antice recunoșteau structura ierarhică a Bisericii, rolul Tradiției și autoritatea Bisericii în înțelegerea Scripturilor. Iată doar câteva citate de la celebri părinți ai Bisericii pentru a demonstra acest lucru.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre 2 Tesaloniceni, 4, 2, 398 d.Cr. – “‘Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți tradițiile pe care le-ați primit fie prin cuvânt, fie prin scrisoarea noastră.’ (2 Tes. 2:15). Din aceasta este clar că ei nu au transmis totul prin scrisoare, ci au fost și multe care nu au fost scrise, și ceea ce este nescris este demn de crezare. Așadar să considerăm și Tradiția Bisericii ca fiind demnă de crezare.” (Jurgens, The Faith of the Early Fathers, Vol. 2:1213)

Sf. Vasile cel Mare, Duhul Sfânt, 27, 66, 375 d.Cr. – “Despre dogmele și predicile păstrate în Biserică unele le avem din învățătură scrisă iar altele le primim din Tradiția apostolilor, transmisă nouă în mister. Ambele au aceeași forță în evlavie. Nimeni nu va contrazice aceasta, nimeni, în niciun caz, dintre cei care sunt chiar și moderat pricepuți în materie ecleziastică. Într-adevăr, dacă am încerca să respingem obiceiurile nescrise ca fiind fără autoritate mare, am răni pe neștiute Evanghelia în lucrurile ei vitale.” (Jurgens, The Faith ofthe Early Fathers, Vol. 2:954)

Sf. Augustin, Scrisoare către Januarius, 54, 1, 400 d.Cr. – “Dar, în ceea ce privește acele precepte pe care le respectăm cu grijă și pe care întreaga lume le păstrează, și care nu provin de la Scriptură ci de la Tradiție, ne este dat de înțeles că ele sunt recomandate și orânduite ca să fie păstrate, fie prin apostolii înșiși sau prin concilii plenare, autoritatea acestora fiind foarte vitală în Biserică.” (Jurgens, The Faith ofthe Early Fathers, Vol. 3:1419)

Sf. Atanasie, Scrisoare II, Paște, 330 d.Cr. – “...el (Paul) a spus îndată, țineți tradițiile pe care le-ați primit de la noi... Dar... cu el (Diavolul) sunt toți inventatorii ereziilor, care într-adevăr fac referire la Scripturi, însă nu dețin opinii ca cele transmise de sfinți (Tradiția), și primindu-le ca tradiții ale oamenilor, ei cad în greșeală, căci nu le cunosc cu adevărat și nici puterea lor. Prin urmare, pe bună dreptate Paul îi laudă pe corinteni, căci opiniile lor erau în conformitate cu tradițiile sale.” (Nicene and post Nicene Fathers, Second Series, Vol. 5, p. 511.)

---